Iov 24

¹Pentru ce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată şi de ce nu văd cei ce-L cunosc zilele Lui de pedeapsă?

²Sunt unii care mută hotarele, fură turmele şi le pasc;

³iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei;

⁴îmbrâncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.

⁵Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană şi în pustie trebuie să caute pâinea pentru copiii lor.

⁶Taie nutreţul care a mai rămas pe câmp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor în via celui nelegiuit.

⁷Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.

⁸Îi pătrunde ploaia munţilor şi, neavând alt adăpost, se ghemuiesc lângă stânci.

⁹Aceia smulg pe orfan de la ţâţă, iau zălog tot ce are săracul.

¹⁰Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strâng snopii şi-s flămânzi;

¹¹în grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul şi le este sete;

¹²în cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă… Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!

¹³Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.

¹⁴Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit şi noaptea fură.

¹⁵Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: ‘Nimeni nu mă va vedea’, zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă.

¹⁶Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină.

¹⁷Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii şi, când o văd, simt toate spaimele morţii.

¹⁸Dar nelegiuitul alunecă uşor pe faţa apelor, pe pământ n-are decât o parte blestemată şi niciodată n-apucă pe drumul celor vii!

¹⁹Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc.

²⁰Pântecele mamei îl uită, viermii se ospătează cu el, nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Nelegiuitul este sfărâmat ca un copac,

²¹el, care pradă pe femeia stearpă şi fără copii, el care nu face niciun bine văduvei!…

²²Şi totuşi Dumnezeu, prin puterea Lui, lungeşte zilele celor silnici, şi iată-i în picioare când nu mai trăgeau nădejde de viaţă;

²³El le dă linişte şi încredere, are privirile îndreptate spre căile lor.

²⁴S-au ridicat şi într-o clipă nu mai sunt: cad, mor ca toţi oamenii, sunt tăiaţi ca spicele coapte.

²⁵Nu este aşa? Cine mă va dovedi de minciună, cine-mi va nimici cuvintele mele?”